vineri, 22 iulie 2011

I’m a zebra.

Yes, a zebra, and it’s snowing in Africa like there’s no tomorrow and I have no idea what to do. I’m scared. The lions have left and they’re hiding somewhere, but I have no idea what to do now. Being a zebra is hard, you know, being on the edge of being eaten every single day, running around as lions chase you … but it’s quite fun once you get to be able to use your legs properly—at about ten-fifteen minutes after your birth. We don’t have that much fur or anything and now, my hooves are freezing and I have no idea where mommy is; how the hell am I supposed to gallop my way through this stupid snow?

You might wonder why I know that it’s called ‘snow’. Well, a bird, Pyro—he likes fire a lot, mind you—told me about it and how it felt. I have always wanted to see it, ever since I was a little, little zebra … but it was hard and it took me long time to realize I was never going to see it. I slid into depression for about three hours, then went with AJ to gallop around for a bit so our legs weren’t going to get all locked in one position and all that. Now, as I see it and feel its coldness and the wind hitting my skin through my fur, I can say that it isn’t really pleasurable. It’s a pain, really, and I have no idea how other animals survive with it on their manes. Ugh, disgusting.

“Pyro?” I neigh as silently as I can while I slide downhill through the snow and try not to break a leg by falling. “Pyro, you there?”

There’s a rather loud chirp and the bird hits me in the face; I, of course, lean on my hinds and kick at the air, screaming like an idiot, before I stumble over and fall into the snow. Pyro chirps once more, indignant and annoying, and I snap my jaws so near his tail that he actually has to leap into the air to escape.

“You idiot!” I yell, frowning. “What the hell are you doing?”

“You called after me,” says the blue bird and jumps over to me on top of the snow. “It’s snowing!”

“Oh, really?” I ask him sarcastically as I flick one ear back and forth and get up from the snow, shaking myself. Though the sun isn’t shining, I can see stuff pretty well and I glare at Pyro, who’s staring at me like I’m some kind of hyena who’s going to eat him. “What?”

“Your—your stripes!” gasps the bird, and his beck hangs open. I raise my eyebrows—well, what I think that are my eyebrows—and then laugh.

“Didn’t you see my stripes before? Are they really that hard to see?” I ask him mockingly, turn my head, and blink. “What the—“

They’re gone.

My precious little stripes, gone! I’m white as a freaking … as a freaking … hell, I don’t know how white are other zebras, but I know I’m not a zebra anymore without my stripes. Shock rises up in me and I can’t stop staring at my side—in a sudden moment of inspiration, I jerk my head to the side to look at the opposite part of my body and I’m greeted by the same whitenes. Then, as I turn to stare at the snow, I see them: dark stripes sliding down the snow, wetting it and making it slowly and evenly of a dark color. I blink. Again. And again. And again.

“Oh, God,” I neigh rather loudly as I turn around over and over again, my eyes wide in shock. “I’m white! My stripes! My stripes!” I scream, before I start kicking at the black snow and pat it with my hooves until it is white again.

I’m too shocked to say anything and I simply let myself fall on top of the snow and I stare at Pyro, the blue parrot, and I see my reflection in his brown eyes: even there the stripes are gone. I shake my head in disbelief. It can’t happen! It can’t happen, because I was born with the stripes, I’m sure of that. It rained so many times on me and they didn’t go away at all, but … but what if the snow had something which made the stripes go away? What if I won’t have any stripes again?

But then, as I throw my head back and try to locate the stripes again, I see them. They’re slowly drifting through the air, floating, carried by no one … with a neigh and a scared chirp from Pyro, who ducks and covers his head with his wings, I leap at my hooves and begin galloping to the floating stripes. I halt right besides them and look back at the bird, who’s just staring, shocked, then I lower myself and slide in between the stripes.

They stick to my skin immediately and I breathe in, relief washing over me. I have my stripes again. I have my stripes again! My mane shakes as the wind blows, and I slowly press my hoove down and through the snow, to the knee, take it up and … the stripes are still there. I neigh happily and trot over to Pyro, who grins toothlessly at me.

“Nice job, Akanai,” he says and I nod. “You look good.”

“Thanks, Pyro,” I say and smile. “Now, let’s find mommy.”

Pyro nods and takes flight. I glance back at the lions staring hungrily over to me after having slid out of their shelter, stick my tongue out, and break into a run after the blue bird, neighing happily. I don’t care if I’m going to be eaten or not or if I’m going to freeze to death. I have my stripes and that’s all I need, for I cannot be a zebra without black stripes covering the rest of my white fur.

And that’s the story of a zebra, Akanai, who lost his stripes and found them seconds later, floating in the air. That’s the story of me, and I’m going to pass it on until it becomes a legend.

That’s the story of a zebra who wasn’t a zebra anymore, then became one again.

That’s my story.

miercuri, 13 aprilie 2011

Creierul meu

Toată lumea are un creier, nu-i aşa?
Şi eu am.
Bineînţeles.
Duh.

Al meu e cenuşiu, plin de materie cenuşie. Mă plictiseşte uneori, dar am înăuntru o lume stranie: nici nu ştiu cum arată. Presupun că-i cu unicorni, dragoni şi alte chestii. Dar nu sunt sigură. Nu-l văd. Nu-mi pot imagina mintea, absolut deloc. Poate arată urât. Poate că nu. Poate că e plin de Darren Criss, dar nu pot spune că nu.

Dar dacă am putea să ne vedem creierele? Gândurile? Mintea? Ar fi îngrozitor. Am fi îngroziţi. Omorâţi. Speriaţi până în măduva oaselor. Serios vorbind acum, nu cred că mi-ar plăcea - absolut deloc. Nici nu vreau să mă gândesc la asta; dar dacă aş avea această opţiune şi nu aş fi obligată, mi-ar plăcea.

Eu văd mintea omului ca pe un centru complex al gândurilor, care trec şi vin şi se pierd şi devin. Dacă nu am avea minte, n-am avea sufletul; au o legătură scurtă, bineînţeles. Acum când stau şi îmi citesc postările vechi de pe acest blog, râd. Râd că aveam nişte idei cât China de amuzante, jur; dar râd şi pentru că sunt adevărate. Majoritatea dintre cele... cinci sau şase postări. Sunt amuzantă. Genială. Extraordinară.

Însă, pot scrie doar când mâinile îmi sunt amorţite şi mi-e somn, a' dracu' de treabă nenorocită. Şi mi-e extra-somn. Ca şi acum. Şi am un tab deschis cu tumblr, unul cu FF, unul cu failblog, unul cu bloaga mea şi pe trollbroson al meu extraordinar şi CARE NU E ENERVANT înţelege odată pentru numele lui Merlin pe căsuţa de messenger. Şi mă plictisesc... Şi aştept din nou să se termine şcoala, să ajung în vacanţă să dorm până pic din pat şi patul din cameră şi mor de somn după aceea pentru că n-am putut dormi calumea.

Nu cred că voi putea publica o carte, totuşi. Acum mă aşteaptă patul, veioza, cărţile de la bibliotecă, gândurile mele şi moş Ene, săracul, care tot vrea să mă adoarmă şi tot nu poate.

Ce-ai mă, sfeclă? N-am nimic, castravete, a doua minte a mea... mi-e doar somn şi vreau să mă bag la căldură sub plapumă şi să citesc până când îmi cade cartea din mână şi dorm.

Abia aştept să fie 16 şi 19. Supernatural şi Glee. Acum, înapoi la viaţa de om.

marți, 8 septembrie 2009

Ne-am mutat în PANAMA

luni, 7 septembrie 2009

Cum s-a inventat messengeristica.

Vă spuneu pentru ce, pentru că oricum titlul e aiurea şi nu e explicit, nu arată în nici un fel şi nu susţine acest text deloc, în circumstanţe bizare, pentru că autoarea acestui post pare să fi făcut o mutaţie genetică la cupcake-ul-ne-mefistofelic care acum e mefistofelic şi prin intermediul lui Ann, complicea ei, i-a pus alandala pe headerul blogului, iar eu nu mai pot să respir ca am scris prea mult stop.

Un dialog imaginar despre cum au inventat românii messengeristica.

Ana$up3rb@:-*:-*:x:x;);)^:)^^:)^:D/:D/:D/: salh, bha, kmf bh
Ion!c@M!$t0c@rul: ba dk flsm prscrtile ast bh
Ana$up3rb@:-*:-*:x:x;);)^:)^^:)^:D/:D/:D/: pt q i msht bh
Ion!c@M!$t0c@rul: i drptt q astha bh :-*:-*:x=((=((=((:x:x:x:x:x

ş.a.m.d.

Virusul s-a răspândit încet prin toate încheieturile internetului românesc, lăsând urme adânci în intelectul şi-aşa-limitat al omului sub-evoluat, denumit specie piţipoacă şi cocălară - oamenii reali şi nromali sunt pe cale de dispariţie, rozul a aacaparat lumea, Mailey Sairus devind o divă peste noapte, noi râdem de prostia proştilor...

Dar nu e nimic dacă foloseşti 'k, akm, cf?' atât timp cât în rest vorbeşti inteligibil şi foarte bine, ca să te înţeleagă toţi oamenii normali, ca specie pe cale de dispariţie.

Oare când se vor înmulţi piţipoancele şi cocălarii în sens invers, din milioane să ajungă la 11-12 în lume?

Nici eu nu ştiu ce să răspund, pentru că piţipoancele sunt nişte cocălare s.a.m.d. la fel pentru cocălari - totuşi, unii mai pot fi salvaţi cu transpiraţie cu iz de limba română privenită din cărţile de tot felul, unde nu se scrie messengereşte.

Dar restul sunt pierduţi, praf, adio, pa, ne mai vedem ş.a.m.d.. Dacă-mi permiteţi să adaug, cei care-mi vor citi acest post vor face crize de roz, de prostie, dacă sunt cocălari respectivi piţipoance. Vă urez mefistofelic RUPEŢI-VĂ GÂTU' BĂĂĂĂĂ!!

duminică, 6 septembrie 2009

Ce cred eu despre creioane


Ce cred eu despre creioane. Un titlu stupid, nu? Să nu fiţi siguri că aici veţi găsi tot felul de chestii puerile, enervante, de nimic, bune de nimic, nimic.

Ce cred eu despre creioane -creioanele sunt colorate, lungi, ascuţite şii... cred că nu vreţi să vă desenez portretul creioanelor, nu? Bănuiam eu - totuşi, voi spune ce cred eu despre creioane.

Miros a lemn, au gust de lemn, sunt bune de ros, sunt bune de colorat ceva neînsemnat, dar ce sunt, în principal? Sunt nişte bucăţi de lemn cu o mină colorată înăuntru, care fac lumea să fie mai vie în culori, desenele să trăiască pe spatele culorilor, animaţiile să înceapă să fie fericite din pricina texturii 3D colorate adăugate lor, de către utilizatorul care foloseşte acel program pentru animarea unui film, unui desen animat.

Dar ele ce simt? Nu, nu animaţiile, ci creioanele - ce simt când sunt create?

Când sunt create, simt o adâncă mâhnire pentru că au provenit dintr-un copac de o familie foarte bună, şi au fost transformate în bucăţi ciopârţite de lemn, pe care e închegată o culoare, una urâtă şi vie, care ardea esenţa lemnului în care o mină pictată stă cuminte şi aşteaptă să fie ascuţită, şi folosită.

Apoi, după ce sunt livrate magazinelor, puştanii, adică copii, încep să le cumpere şi să le folosească. Creioanele simt o bucurie nespusă când văd că sunt aşa de bune la folosinţă, când sunt mândre că sunt nişte creioane, dar nu oarecare, ci nişte creioane colorate şi bune, perfecte, cele mai folositoare.

Dar ele, 80% din timpul lor de viaţă, relativ scurt, se mândresc cu podoaba lor de culoare închegată pe care o lasă pe foaia albă, pătându-i esenţa.

Apoi, în principal, e bine să fii creion, nu?

Nuntă

Bineînţeles că o Duminică nu poate fi completă fără nunţi - nunţi? De ce nunţi? Asta aş întreba dacă aş fi în locul vostru. Eu, personal, n-am fost niciodată la vreo nuntă, şi nici nu doresc să merg vreodată la vreuna, din pricina manelelor omniprezente sau, dacă nu omniprezente permanente - muzica de nuntă sunt manelele, fără număăr, fără număăăr, cum ar spune un bun prieten.

Chiar acum o jumătate de oră au sunat claxoane, puţine ce-i drept, dar iată, ca un bonus, acum câteva secunde iar au sunat, al dracului claxoane. De ce trebuie să treacă fix prin faţa blocului meu, că-s proşti, că-s proşti, mă repet?

Iată câteva reguli fundamentale ale nunţilor :

a) MUZICĂ
1. Guţă
2. Copilu' Minune
Sunt obligaţi să solicite sute de euro pentru această nuntă.

b) ZESTRE
1. Frigider (ce, bă, le trebuie un loc să pune alimentele nefolositoare, nu? )
2. Frigider ( dacă se strică celălalt )
3. Frigider (ăştia au abonament la frigidere )
4. Aragaz ( se repetă faza de sus )

c) MIRE
1. Second Hand
2. Luat la nimereală
3. Abonament la soţi (opţional)

d) ROCHIE DE MIREASĂ
1. Gucci
2. Armani cu curea ( cacofonie intenţionată )
3. Armani fără curea (opţional)

Cam asta e o listă a ce le trebuie lor pentru o nuntă amărâtă şi plouată ca o curcă. Apoi, lista de invitaţi, dar voi pune doar cinci, cei mai importanţi...

1. Vasile Sacrificatoru' de capre
2. Mărioara Fosforescenta
3. Gheorghe Aghiasmă
4. Ion Ucigaşu de Găini
5. Mihai Burlacu'
6. Ana-Maria Nuntă (ce prostie)

Atât.

duminică, 9 august 2009

Return

Înapoi la origini fictive - înainte parcă era mai frumos, mai colorat, nu atât de sobru, de o tristeţe adâncă... parcă înainte scriam mai mult, inspiraţia nu ceda sub zidul plictiselii, viaţa nu se crăpa pentru nimic - mergea, ca şi cursul unui râu, înainte, întotdeauna înainte. Dar acum o ia înapoi, înapoi de tot, ca să-şi revadă amintirile şi vremurile de demult. Am început blogging-ul acum vreo doi ani, cu diferite accounturi, unde postam frenetic, citeam şi reciteam, aveam bloglist. Dar asta e fictiv, fictiv - nu postam, n-aveam comentarii. Dar acum ficţiunea s-a sfârşit. Ăsta e blogul meu - încep acum să scriu.

Dacă ai şti.. ce te-aşteaptă...
Ai fugi pe dată.